Eu cred în tine, suflete, celălalt eu nu va-ncerca să-ţi facă pe plac,
Cum nici tu nu o să te înjoseşti în faţa lui.
Huzureşte cu mine în iarbă, scuipă dopul sfielii din gâtlej,
Nu cuvinte, nu muzică sau versuri aştept, nu cum e vremea sau cum e viaţa, oricât de frumos le-ai descrie,
Leagănul vocii îmi place, murmurul cu ritm aparte.
Ţin minte cum stam cândva alungiţi în transparenţa dimineţii de vară,
Cum ţi-ai săltat capul peste şoldul meu şi-ncet te-ai urcat pe mine
Desfăcându-mi cămaşa în dreptul sternului şi înfigându-ţi limba în mine până în inima goală-goluţă,
Şi mai departe până ai dat de barba mea, şi mai – până în tălpile mele.
Pe loc a ţâşnit şi m-a înconjurat pacea şi cunoaşterea care trece peste toată gâlceava de pe pământ.
Căci ştiu că mâna lui Dumnezeu este făgăduiala mâinii mele
Căci ştiu că spiritul lui Dumnezeu este înfrăţit cu al meu
Şi toţi bărbaţii născuţi până acum îmi sunt fraţi, iar femeile surori şi iubite,
Şi că a creaţiei divine cheie e iubirea,
Şi nesfârşită-i iarba dreaptă sau ofilită din câmpii,
Şi furnicile brune în micile galerii din pământ,
Şi lichenii de pe bătrânul gard în coadă de rândunică, şi borna din pietre, socul, lumânărica şi rumeioara.