I-am auzit pe vorbitori vorbind, vorbe despre început şi despre sfârşit,
Însă eu nu despre început sau sfârşit vorbesc.
Niciodată transformarea n-a fost mai mare
Nici tinereţea sau bătrâneţea mai din belşug
Şi niciodată nu va fi perfecţiune mai mare
Cum nici rai sau iad, ca acum.
Hai hai haide hai
Dintotdeauna, fecund, al lumii hai!
Din necunoscut răsar mereu contrarii egale, mereu substanţa şi creşterea, sexul mereu,
Mereu identităţi împletite, mereu distincte, mereu o formă a vieţii.
N-are niciun rost să complici lucrurile, ştie şi învăţatul şi ignorantul.
Sigur, cum nu se mai poate de sigur, ca lumânarea, bine hrănit, strâns în chingi,
Precum un falnic armăsar, afectuos, mândru, electric,
Eu şi acest mister, suntem aici.
Limpede şi duios e sufletul meu, precum limpede şi dulce e tot ce nu constituie sufletul meu.
Scoate unul şi dispar amândouă, căci nevăzutul există doar prin văzut,
Până ce ceea ce vedem dispare şi rolurile se schimbă.
Un veac se zguduie când se trage o linie clară între foarte bine şi foarte rău,
Iar eu tac, cunoscând potrivirea perfectă şi echivalenţa lucrurilor, şi mă duc să mă scald şi să mă admir.
Salut orice mădular şi atribut al meu, ca şi-al oricărui om sincer şi curat,
Nicio fărâmă şi nicio fărâmă dintr-o fărâmă nu e ruşinoasă, pe fiecare le voi şti în detaliu.
Sunt mulţumit – pot vedea, dansa, râde, cânta,
Când cel de lângă tine doarme, după amorul nebun de o noapte-ntreagă şi pleacă pe furiş la prima geană a zorilor,
Lăsându-mi coşuri de răchită pline cu albe prosoape ce-mi umplu ochi casa,
Eu să amân acceptarea normalului şi înţelegerea şi să poruncesc ochilor mei
Să nu mai privească lung după el şi pe drum la vale
Ci să-mi stabilească la centimă
Exact cât preţuieşte unul şi cât altul şi care din ei e în frunte?