Un copil m-a întrebat Ce este iarba? aducându-mi atâtea fire cat cuprindeau mânuţele lui.
Cum să-i răspund unui copil? Cât ştie el atât ştiu şi eu.
Mica flamură a însăşi fiinţei mele o fi, ţesută cu fir verde – speranţa.
Căci dacă nu e năframa lui Dumnezeu,
Un dar înmiresmat, dinadins scăpat aici, spre amintire,
Iniţiala numelui e, doar în colţ, ca noi găsind-o să ne întrebăm A cui o fi?
Sau poate că iarba e tot un copil, copilul verzii naturi.
Sau îmi mai zic, e o hieroglifă uniformă,
Cu sensuri: Aceea ce creşte la fel în spaţii mari ca şi în cele mici,
Creşte printre oameni de culoare ca şi printre albi,
Kanuckul din nord, Tuckahoe din sud, domnul senator sau afro-americanul calcă la fel pe mine, eu îi primesc la fel.
Privind-o acum îmi pare că e frumosul păr lung al mormintelor.
Delicat voi fi cu tine, iarbă cârlionţată,
Poate că ajungi la noi din piepturile unor tineri,
Poate că, de i-aş fi cunoscut, i-aş fi iubit,
Poate că urci din oameni bătrâni, ori din prunci iute răpiţi din pântecele matern
Şi-acum tu le eşti pântece matern.
Iarbă atât de-ntunecată eşti încât nu te puteai ridica din părul alb al bătrânelor mame,
Mai întunecată eşti decât bărbile de fum alb ale moşilor,
Nici din roşul incert al cerului gurilor nu ai ieşit.
O, tu vorbeşti, îmi dau seama, în atâtea limbi
Încât nu ai cum veni din cerul gurii nimănui.
Aş vrea să pot traduce aluziile la tineri şi tinere,
Şi aluziile la taţii şi mamele bătrâne, şi la pruncii iute răpiţi din pântecele matern.
Ce credeţi că s-a întâmplat cu bărbaţii, tineri şi bătrâni?
Dar ce s-a întâmplat cu femeile şi copiii?
Sunt teferi şi fără de griji, undeva,
Până şi cel mai mic mugur ne arată că moartea nu există,
Şi dac-a existat cândva, a dat doar un ultim impuls vieţii spre suprafaţă,
Iar ea, moartea, s-a scufundat pe vecie.
Firele vieţii merg înainte, caută cărări şi mai îndrăzneţe, nu se curmă,
Şi a muri e complet altceva decât s-a crezut, ba e un plus de noroc.