Negrul ţine bărbăteşte hăţurile a patru cai, blocul de granit se leagănă dedesubt, legat în lanţuri,
Negrul mână lungul faeton de la pietrărie, drept şi majestuos, doar într-un picior pe capră,
Cămaşa albastră se desface pe pieptul şi grumazul vânjos, se-nfoaie peste centură,
Privirea-i e calmă şi poruncitoare, îşi dă cu dosul mâinii pălăria pe spate,
Soarele cade de pe firele tari ale părului şi mustăţii lui, cade pe abanosul unui trup desăvârşit.
Admir gigantul pitoresc şi-l iubesc, şi nu mă opresc,
Plec cu atelajul mai departe.
Eu, cel ce mângâie viaţa oriunde dă ea semn, amuşinând încoace şi-ncolo,
Şi-n cotloane neglijate dar şi-n cărări proaspete, nu scap om sau obiect, le absorb pe toate în mine pentru acest cântec.
Boi ce scuturaţi jugul şi lanţul ori adăstaţi în umbra pădurii, ce oare spun ochii voştri?
Mie mi se pare că mai mult decât am citit eu într-o viaţă de om.
Paşii mei, care mă poartă fără ţintă câtu-i ziua de mare, sperie cocoşul de munte şi găinuşa lui
Care ţâşnesc deasupra copacilor şi dau roată de-acolo de sus.
Sensurile astea înaripate nu-s întâmplătoare pentru mine,
Ele răspund roşului, galbenului, albului care joacă în faţa mea,
Şi cu un tâlc le văd şi pe verde şi pe violet şi toată coroniţa de pene,
Şi ţestoasa nu o desconsider pentru că este ceea ce este,
Şi gaiţa pădurii n-o fi studiat game şi arpegii, dar îi ies trilurile aşa cum doreşte ea,
Şi privirea iepei porumbace zice prostiei din mine să iasă afară cu mâinile sus.
