Dar povestirea unei încleştări navale, de demult, aţi asculta?
Vreţi să aflaţi cine a câştigat la lumina lunii şi a stelelor?
Ian ascultaţi, cum m-a-ndemnat pe mine să ascult tatăl bunicii mele, bătrânul marinar.
Duşmanul nostru nu dormea în cizme pe punte, zău (îmi zicea el),
Avea tupeul ăla-ntunecat al englezului cum altul pe lume nu-i, n-a fost şi nici n-o să mai fie;
Pe la apus de soare s-a pus cu toate focurile pe noi.
Ne-am apropiat, vergile ni s-au amestecat, tunurile noastre se prelungeau în ale lor,
Căpitanul meu trăgea repede cu ambele mâini.
Încasaserăm vreo optsprezece pfunzi de obuze grele sub linia de plutire,
Pe puntea noastră de jos, două tunuri mari zburaseră-n bucăţi la prima lor salvă, şi tot bucăţi au zburat şi toţi servanţii noştri.
Luptam la apus, întunericul ne-a găsit tot luptând,
La ora zece noaptea, pe lună plină, apa urcase până la un metru jumătate;
Secundul eliberează prizonierii din cală, să le dea o şansă de scăpare.
Oricum nu mai trece nimeni pe lângă depozit, santinelele
Nu mai pot avea încredere în atâtea mutre necunoscute.
Fregata noastră ia foc,
Întrebă unul: şi dacă ne-am retrage?
Dacă ni-i doborât steagul şi am pierdut lupta?
Aici zâmbesc mulţumit, căci îl aud pe micuţul nost’ căpitan,
Steagul rămâne, strigă el calm, fiindcă abia acum e rândul nostru!
Doar trei tunuri mai pot trage,
Unul chiar căpitanul îl îndreaptă spre catargul principal inamic,
Celelalte două, bine încărcate cu mitralii, reduc la tăcere pe purtătorii de muschete şi fac curat pe puntea lor.
Numai cafasul catargului mai susţine focul acestei mici baterii
Şi rezistă brav până la capăt.
Niciun moment de răgaz,
Spărturile-s cât casa la pompe, focul mănâncă lemnul spre pulberărie.
O lovitură de tun zboară una din pompe, cei mai mulţi ne-am resemnat, ne scufundăm.
Senin stă micuţul căpitan,
Nu se grăbeşte, nu ţipă şi nici nu-i e înfundată vocea,
Dar ochii lui ne dau mai multă lumină decât felinarele de luptă.
Către miezul nopţii, sub razele lunii, ni se predau.
