Ajunge! ajunge! ajunge!
Simt că nu mai fac faţă. Îndărăt!
Daţi-mi timp să-mi adun mintea şocată, să ies din somnul greu, visuri, lene,
Mă găsesc pe marginea prăpastiei unei erori comune.
Să uit eu bătaia de joc şi ocara!
Cum am putut să uit obrajii şiroind de lacrimi, loviturile de cnut şi bâtă!
Cum aş putea să-mi privesc pe două foi separate crucificarea şi, dincolo, încoronarea însângerată.
Mi-am amintit acum,
Reiau firul întrerupt.
Mormântul în piatră înmulţeşte ce i s-a încredinţat, ca toate mormintele,
Morţii se ridică, rănile se-nchid, funiile cad de pe mine.
Pornesc înarmat cu suprema putere, aceea a unei procesiuni a obişnuiţilor vieţii, nesfârşita,
Noi parcurgem uscatul şi coasta, străbatem toate frontierele,
Rapide, atelajele noastre străbat pământul tot,
Purtăm la pălărie flori îmbobocite în mii de ani.
Discipoli, vă salut! Veniţi, apropiaţi-vă!
Continuaţi să luaţi note, continuaţi să vă îndoiţi.
