Douăzeci şi opt de flăcăi se scaldă în râu,
Douăzeci şi opt de flăcăi, toţi prietenoşi;
Ea are douăzeci şi opt de ani de femeie singură.
A ei e casa mândră de pe colină,
Frumoasă şi cu veşminte scumpe se-ascunde după jaluzele.
Pe care-l place cel mai mult?
A, uite, chiar pe cel mai chipeş.
Unde-ai pornit-o domniţă? vezi că te văd.
Împroşti cu apă între ei şi totuşi nemişcată stai în iatac.
Li s-a alăturat dansând şi râzând, e numărul douăzeci şi nouă,
Dar ei n-o văd, chiar dacă ea îi vede şi îi iubeşte pe toţi.
Bărbile tinerilor bărbaţi strălucesc ude, din pletele ude
De asemeni curg pârâiaşe pe corpurile lor.
Curge, nevăzută, o palmă peste trupurile goale,
Înfiorată, ea coboară de la tâmple şi coaste acolo, jos.
Tinerii fac pluta, îşi umflă burţile în soare şi nu întreabă cine i-a cuprins atât de strâns,
Ei nu ştiu cine gâfâie suspendată-n aer şi se-arcuieşte pulsând pe ei,
Nu se gândesc pe cine-ar putea stropi acum cu spume.
